Vasile Dorolți: Uite-mă, cum se duce tradiția

„Dacă astăzi faci o fotografie cu o mașină de teren și o căruță cu cai una lângă alta – ei bine, aceasta este tradiția de astăzi."

O figură emblematică fotografiei documentare românești, Vasile Dorolți, cu această afirmație formulează de fapt tot ceea ce vede și documentează de o jumătate de secol: transformarea tradiției, efemeritatea destinelor umane și modul în care realitatea devine fabrica de amintiri.

În curând se împlinesc cincizeci de ani de când a început să fotografieze – o jumătate de secol de peliculă, pixeli chipuri, povești, .vremuri În timpul conversației noastre a ieșit la iveală, printre altele cum era în perioada comunistă să „zbori pe sub radar" și să exprimi realitatea, de ce consideră tradiția „un concept legat de timp" și cum a trăit dispariția acelei lumi pe care, împreună cu grupul 7 Zile, ca un fel de ultim martor ocular, au documentat-o timp de șapte ani.

Partea de acum va fi puțin diferită față de cele de până acum: de data aceasta nu eu am mers la cineva, ci el ne-a vizitat. Și acum, pentru prima dată, nu vorbim doar despre zona noastră – deoarece în următoarele două părți „vizităm" regiunile Maramureș și Țara Oașului.

Desigur, configurația nu se schimbă: străbatem satele – în cazul nostru acum tocmai Criș, Atid, Porumbenii Mici – și în același timp încercăm să înțelegem cum apare satul în fotografie și ce înseamnă astăzi, în această lume în accelerare, ruralitatea ca formă de viață.

Știam că este interzis, dar totuși am făcut-o

A fost prima vizită a lui Vasile și a soției sale la Odorheiu Secuiesc și, în general, în zonă. M-am gândit mult încotro ar fi interesant să pornim, apoi am decis să mergem în direcția Atid, Inlăceni și Criș.

Pentru destinderea  atmosferei, am început la Muzeul Pălăriilor de Paie din Crișeni, apoi trecând pe rând prin localități, deoarece mi-am dat seama că arhitectura este cea care îi captivează cel mai mult. Pe traseul spre casă ne-am oprit puțin la Porumbenii Mici.

Pe drum, îl întreb mai întâi pe Vasile despre relația sa cu fotografia. Cum a început, ce însemna în anii 80 ai secolului trecut  să ții un aparat foto în mână? Zâmbește, apoi zburăm imediat înapoi câteva decenii, până în perioada aceea:

În general fotografia nu era încurajată în anii comunismului, în schimb era încurajată mișcarea de amatori. Era un festival, Cântarea României, în care tot poporul cânta, dansa, spunea poezii și făcea fotografie. Era un fel de politică națională în care tot poporul trebuia să fie artist amator.

Pe platforma asta am avut un mare noroc, deoarece zona asta nu era supusă cenzurii. Dacă artele oficiale – filmul, teatrul, literatura – erau strict controlate de regimul comunist, mișcarea de amatori nu era cenzurata sau era foarte slab controlată. Astfel, am avut șansa să mă exprim fotografic pe unele teme care atunci, la tinerețe, mă  preocupau despre libertate, despre soarta omului, mă rog, idei generoase care îți vin așa până pe la 25 de ani.

Ca prim proiect mai mare care a primit publicitate menționează seria realizată în orfelinatul din Gherla, în jurul anului 1985. Pe atunci nimeni nu vorbea despre acești copii, ca și cum nici nu ar fi existat.

Scenele pe care le-am văzut acolo,nu mai revin asupra lor - sunt foarte dureroase. M-au făcut să îmi dea lacrimile și am fost așa de impresionat de tot mediul ăla de orfelinat că m-am hotărât cu orice risc (știam că mi-asum riscuri) , să fac niște fotografii acolo, să fac un proiect.

Pe atunci era interzis să fotografiezi în instituțiile de stat. O lege privind secretul de stat proteja aceste locuri. Nici măcar pe stradă nu puteai fotografia liber. Își amintește de o poveste când a fotografiat un milițian din spate. Imediat au venit după el, i-au luat aparatul și au scos filmul din el.

În instituție a reușit să facă poze prin cunoscuți, unde sosind ca vizitator a fotografiat conform unui plan prestabilit aproximativ două role de film. Acestea le-a proiectat mai târziu în fața unui public mai larg în cadrul unui slideshow – deoarece acesta era singurul format (undeva între imagine și film) pe care mâna cenzurii îl atingea mai puțin sau deloc.

La ce a fost bun acesta? Cum formulează el: „...am putut prezenta punctul meu de vedere privind soarta orfanilor zburând așa pe 'sub radar'." Și undeva fotografia înseamnă asta pentru el până în ziua de astăzi. Ceva prin care, mânat de sensibilitatea socială, putem reflecta asupra evenimentelor și lumii din jurul nostru.

Și apoi, încet-încet, pornind de aici ajungem în zilele noastre și la acele materiale în care – deși în timpul conversației noastre vorbește destul de reținut și modest – încearcă să redea o imagine reală despre prezent cu puțină critică și umor.

De la orfelinatul din Gherla la ” 7 zile”, apoi la ”7 ani în Maramureș”

Când a realizat proiectul cu orfelinatul, încă locuia la Cluj. Deși s-a născut la Sighetu Marmației, a crescut în județul Cluj, apoi după terminarea facultății a rămas tot în zonă, dar de-a lungul anilor drumul său a dus la Baia Mare. De aici ne conectăm mai strâns la tema comunităților rurale și documentarea lor.

Ca prim proiect menționează seria sa Oameni și Cruci, la care vom reveni mai târziu, dar înainte de asta consider important să menționez o inițiativă prin care am cunoscut munca lui Vasile și care a creat pretextul să-l invit la o conversație. Aceasta este: 7 Zile, 7 Ani în Maramureș.

Ce este acest proiect?

Exact ceea ce pare, vreau să spun, ceea ce sună: o mică asociație formată din fotografi a lucrat timp de o săptămână în diferite puncte din Maramureș, au amenajat locuri de tabără și în fiecare zi au ieșit pe teren să fotografieze. Din imaginile realizate, în weekend au organizat o expoziție.

Toate acestea au durat șapte ani, și în final, în 2007, s-a născut și un album din ele, care – cum formulează Vasile – prezintă un Maramureș real, autentic, nu o lume idealizată de cărți poștale turistice.

Noi, cei care am participat la asta, aveam o anumită de cultura a cluburilor, asociațiilor. Și ce a fost în ea? Ideea a fost să ne întâlnim o săptămână, să povestim, să facem poze și după aceea să facem o expoziție. Era și un fel de mini competiție între participanți care face într-o săptămână o poză mai bună.

Apoi totul a ajuns într-un album foto: viața de zi cu zi, oamenii care muncesc, vorbesc, trăiesc. Este ca un film documentar – doar în imagini – își amintește fotograful.

Am fost curios și cum privește înapoi la această perioadă după optsprezece ani. Pe lângă faptul că o descrie ca o perioadă foarte instructivă, în care a fost bine să vadă cum vede același loc și temă mai mulți oameni diferiți. Dar cum totul are un arc, așa și după șapte ani acest proiect s-a obosit.

Când îl întreb ce a însemnat asta pentru el, se gândește îndelung.

„Cred că noi am prins, ca să zic așa, sfârșitul unei epoci tradiționale… Deja nu mai era Maramureșul din albumul lui Dan Dinescu. Dar încă nu era nici Maramureșul plin de inoxuri, de case cu etaj vopsite în violet, pensiuni kitchs și așa mai departe. Încă era o viață destul de grea la țară, dar oamenii erau fericiți, mulțumiți."

Uite-mă, cum se duce tradiția...

Am atins deja într-o oarecare măsură biserica în partea cu Ufó, dar la Vasile aceasta apare mult mai focusat și mai puternic, deoarece în Maramureș – unde toată lumea proclamă tradițiile și unde, în principiu, biserica ar trebui să fie cel mai important păstrător al tradițiilor – vede că tocmai biserica a început să-și înlocuiască cele mai importante simboluri.

Cum am menționat și mai devreme, când l-am întrebat despre proiectele sale, primul menționat a fost seria Oameni și Cruci, care nu doar conform spuselor sale, ci și ca observator extern, este considerată o serie importantă.

La început nu era clar despre ce este vorba, pur și simplu îi plăcea să fotografieze crucile de la marginea drumului. Oriunde vedea o cruce sau o troiță, făcea o fotografie. După ani de zile și-a dat seama că crucile vechi, sculptate manual, vopsite în culori dispar, și locul lor este luat de piese din plastic – reprezentări ale lui Hristos fabricate, compuse din trei elemente mici.

Uite-mă, cum se duce tradiția. Începând de la de la micile detalii ale vieții de zi cu zi. Oamenii nu mai au timp să facă cruci tradiționale și le cumpără direct de la biserică: gata făcute, din plastic, din trei bucăți, și gata. 

Cam asta am trăit eu în ultima perioadă cu Maramureșul, oameni și cruci. Oameni care, o generație care se stinge împreună cu simbolurile ei.

Desigur, înțelege și că forma de viață tradițională nu poate supraviețui neschimbată, deoarece oamenii vor să progreseze. Anumite lucruri, evident, supraviețuiesc, se păstrează, dar restul – se urbanizează, se mecanizează, se modernizează.

Există deja apă curentă, canalizare, drum asfaltat, tractor – toate acestea schimbă modul de viață.

Despre faptul dacă aceasta este un lucru bun sau poate doar un rău necesar pe care trebuie să-l acceptăm și să mergem mai departe, Vasile consideră astfel:

Nu cred că poți convinge o populație să trăiască ca în secolul XIX. n-ai cum. Dar, cum să zic, se nasc alte tradiții, adică trebuie să fii deschis, ceea ce astăzi ți se pare modern și anacronic, în zona, așa zis, tradițională, peste douăzeci de ani o să fie autentic și tradițional.

Consideră că tradiția este întotdeauna un concept legat de timp. Orice fenomen de astăzi poate deveni tradiție, dacă supraviețuiește și se transmite mai departe.

Nu a fost niciodată tipul care proclamă „păstrarea tradițiilor". Pur și simplu observă transformarea, pentru că îl interesează mai mult modul în care vechiul și noul se conectează.

Dacă cineva găsește plăcere în a reconstrui o lume dispărută, eu nu condamn asta

Când vorbim despre sat, despre lumea rurală, inevitabil apare problema idealizării. De ce vor mulți să păstreze trecutul ca pe o carte poștală? La întrebarea ce crede despre oamenii care idealizează trecutul, cu simplitate nobilă consideră: efort zadarnic.

Din punct de vedere documentar, dacă cuiva face plăcere și vrea să recompună o realitate, eu n-am ce să zic, nu o comentez negativ. Fiecare abordare cu bucurile și cu valorile ei.

Dacă m-ai întreba de fotografia documentară și despre tradițiile rurale, asta-i părerea mea, că tradițiile contemporane nu se reflectă deocamdată în fotografia românească.

Văd că documentarea satului românesc este adesea superficială. Cel mai mult se răspândesc imaginile turistice sau folcloristice: îmbracă oamenii în costume populare, îi așază în mediu „tradițional", cu unelte vechi, în case țărănești – dar aceasta nu mai este realitatea. Foarte puțini fotografi prezintă adevăratele tradiții ale satului contemporan.

Menționează și că în zilele noastre, adesea și în muzeele etnografice se pictează un fel de imagine falsă despre sat, o imagine în care nu vedem satul în care trăiesc oamenii de astăzi.

Apoi, după o mică pauză, adaugă:

Dacă astăzi faci o fotografie cu o mașină de teren și o căruță cu cai una lângă alta – ei bine, aceasta este tradiția de astăzi.

Acest fel de idealizare este adesea mai degrabă auto-liniștire: oamenii simt astfel că „păstrează" ceva. Dar de fapt aceasta este mai degrabă fabricare de amintiri decât reprezentarea realității – adaugă el.

Și de-a lungul tuturor acestora, la sfârșitul conversației, ajungem undeva la jumătatea drumului.

Pentru Dorolți, tradiția nu este o relicvă de păstrat, ci ceva care se transformă continuu. Vede ca un proces modul în care crucile sculptate sunt înlocuite cu plastic, drumurile de pământ cu asfalt, iar lângă căruța cu cai parchează mașina de teren.

Nu se mai miră.

A văzut prea multe pentru a confunda nostalgia cu realitatea și ceea ce fotografiază nu este dispariție, ci transformare – o stare intermediară continuă, în care trecutul și prezentul sunt prezente simultan, și niciunul nu este complet fără celălalt.

Articole similare:

Cum s-a transformat tradiția oșeană în kitsch și simbol de statut

Banii și gustul oșenilor plecați la muncă în străinătate au transformat peisajul.

Udvarhelyi HírportálTóth Hunor